scari...la capatul lor ma astepta intunericul... cat de multe sunt... m-a saturat sa tot urc...si rochia mi-e prea lunga,trebuie sa o car in brate sa nu ma impiedic...
...ultima data cand urcasem pe aici la mijloc ardea un bec anemic...acum nici acela nu mai este...
...pe pasarela nu e nimeni...doar eu,intunericul si sinele de cale ferata care se ghicesc in lumina slaba a lunii...departe se vede orasul...se pregateste de culcare... un tren isi anunta sosire in gara... venea de la tine... tu ar fi trebuit sa fii in el... zgomotul facut de tren imi zgarie timpanele... sinele au alcatuit un labirint in cae mintea mea se pierde...
...din capatul celalalt doua umbre incep sa se apropie de mine...parca sunt din alta lume...atat de ireale se misca...mi se opreste respiratia... ma cuprinde un ciudat sentiment de frica...umbrele se fac tot mai mari... mult mai tarziu imi dau seama ca de fapt sunt oameni...mai bine erau doar umbre...
pe cer se vede o singura stea...ce ciudat...e foarte tarziu,ar trebui sa se vada mult mai multe stele...in orasul asta realitatea e deformata... nimic nu e ceea ce pare...nimic nu e ceea ce ar trebui sa fie...
...barnele din care e facuta pasarela sunt tot mai indepartate una de celalta... merg in intampinarea umbrelor si privesc in jos... e ceva in sinele alea de tren care ma atrage spre ele...labirintul acela ma invita sa-l deslusesc...nu...e prea putin pana jos...nu as reusi sa simt placerea zborului...
-Mergi mai departe! imi striga un gand...lasa sinele in pace!... tu ar trebui sa te gandesti numai la trenuri...la trenul ala care te duce la El!
-...poate ai dreptate... trenul ala care duce la El... dar sunt atatea trenuri acolo jos in gara...care o fi?...
-Asculta-ti inima!...ea stie care e...lasa-te purtata de ea... vei gasi drumul bun... acuma numai grabeste-te sa scapi de intunericul de aici...
...am ajuns la capat...din nou scari...de data asta trebuie sa le cobor...urasc scarile...si rochia asta care din nou trebuie sa o iau in maini... prea multa lumina aici jos...ma dor ochii... parca m-as intoarce...mai bine nu...sunt prea obosita sa mai stau de vorba cu mine... am nevoie de oameni...am nevoie sa nu fiu singura...pentru ca...mi-e frica de mine...de ceea ce-mi soptesc gandurile...
...scarile asta nu se mai tremina odata...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu