Fericire in rate: mai 2009

Din jurnalul Medeei:

"Noapte inghetata de septembrie...in bluzita vaporoasa pe care o port temur de nu mai pot, bratele lui nu reusesc sa ma incalzeasa...totusi nu-mi vine sa ma intorc in discoteca pana cand ajunge masina care trebuie sa ne duca acasa. Mi-am jurat sa nu mai intru acolo si cum nu obisnuiesc sa jur imi repect cu sfintenie juramintele facute deja...un singur juramant am calcat...pe cel mai sfant dintre toate... am facut-o crezand ca asa imi va fi mai bine...un timp asa a si fost...
...dupa cinci minute in care aporape paralizasem de frig am ajuns in sfarsit in masina...ca de obicei la intoarcere trebuia sa mai luam cativa prieteni care mai tot timpul ramaneau de-aiurea , nu avea cine sa-i duca si nu-i puteam lasa sa mearga pe jos mai bine de 20 de km. Mi-a spus sa urc pe scaunul din fata ca sa nu stau ingramadita. Am facut asa cum a vrut cu toate ca in realitate as fi vrut sa stau la el in brate...nu aveam destula energie sa ma impotrivesc si pana la urma la ce bun?...il mai aveam pentru mine doar pentru cateva ore apoi el avea sa plece si cine stie daca-l voi mai revedea...
...in sfarsit caldura,daca mai stateam putin afara sigur intram in soc hipotermic... cu greu imi pun centura de siguranta deoarece tremur teribil si nu pare sa fie doar de la frig...toata fiinta mea e surescitata...incerc sa ma linistesc...in surdina se aude o melodie care imi place foarte mult,sau o fi doar imaginatia mea?...imi rezem capul de spatarul scaunului si incerc sa-mi alung orice gand...ma concentrez asupra drumului,a copacilor de pe marginea soselei luminata doar de farul masinii noastre si la luna care se iveste timida printre frunzele care mai au putin de trait... prea mult zbucium in suflet sa-mi indrept atentia catre acolo...
...statea in spatele meu... a intins mana si a inceput timid sa se joace in parul meu cautandu-mi urechea...incet, incet incepeam sa ma calmez...aproape incetasem sa mai tremur...i-am simtit atingerea pe obraz...era ca un zbor de fluturi...mi-a sters lacrima care se prelingea din coltul ochiului...mi-am lasat capul in mana lui de parca acolo ar fi fost centrul meu de greutate,punctul meu de echilibru...atunci am simtit ca timpul s-a oprit in loc...nimic nu mai exista pentru mine...eram doar eu,soseaua slab luminata si mana in care mi se rezema capul...am avut siguranta ca sunt iubita si pentru asta in acel moment a fost indeajuns o mangaiere pe obraz...un gest simplu care in schimb lasa loc imaginatiei sa zboare nestingherita...
...nu aveam siguranta unei zile de maine alaturi de el...nici vorba de asa ceva...odata cu revarsatul zorilor Vania avea sa plece...in schimb eram sigura de un alt lucru: acolo in intunericul din masina,jucandu-se cu lacrima de pe obrazul meu el ma iubea...eu nu plangeam de tristete,nici pe departe...plangeam de fericire? ...poate... dar era pentru prima data in viata mea cand aveam siguranta ca cel caruia ii daruisem in acea vara inima imi raspundea cu aceeasi moneda...abia acum inainte sa plece mi-am dat seama...poate nu avea sa ne mai revedem, asa e viata...toate lucrurile frumoase se termina repede ...dar amandoi vom pastra intr-un coltisor de suflet amintirea unei veri perfecte in care ne indragostisem de o persoana pe care noi o credeam perfecta...
...nici nu stiu cat de repede am ajuns acasa...cand motorul s-a oprit "vraja" s-a rupt...ne-am trezit amandoi la realitatea cruda din calea careia nu aveam cum,si nu avea rost sa fugim...deodata am devenit constienti ca vara s-a terminat si ca odata cu revarsatul zorilor vietile noastre vor urma un alt curs...
Era momentul sa ne spunem "adio"?... "la revedere" suna parca mai bine... gesturile ne erau stangace si ne comportam intr-un mod nefirec...poate pentru ca nicunuia din noi nu-i plac despartirile... tot ce avea sa-mi ramana din vara aia era concentrat intr-o mangaiere pe obraz cand am contientizat ca sunt iubita... cu toate aste am spus adio... pana aici a tinut visul nostru...

...de aici inainte incepe realitatea...

(septembrie,inca n-am numarat cate file rugini au trecut din luna asta,anul... ar fi trebui sa fie 1900 toamna dar nu-mi aduc sigur aminte)"

All the world is calling, calling out my name
All the world is saying it won't be the same
All the sky is showing how it's gonna be
But I'm scared and I'm tired of being like me...

So truly, if there's light then I want to see it
Now that I know what I am looking for
Truly, if there's joy then I want to feel it
Here in this world is where I want to be
'Cause I can't cry anymore

azi am navigat de la un site la altul pana mi-a atras atentia un articol...l-am reprodus in toatalitate cu toate ca nu prea-mi sta in fire sa fac asta...de inteles vei intelege dupa ce vei citi.

"
Ce este mai puternic si pretios in Univers?

"I would say that anyone who acts without paying attention to what he is doing is wasting his life. I’d go as far as to say that life is denied by lack of attention, whether it be to cleaning windows or trying to write a masterpiece." Nadia Boulanger *

Ati auzit vreodata “Besame mucho”? Bineinteles ca ati auzit-o: e una dintre melodiile cele mai celebre din lume si, se pare, cea mai inregistrata din toate vremurile.

Desigur stiti si cuvintele: “Besame, besame mucho, como si fuera esta noche la ultima vez...” si implicit, senzatia de senzualitate si pasiune pe care o sugereaza: intr-adevar, cum ati face dragoste cu cineva la care tineti, daca ati sti ca ar putea sa fie ultima data?

Un aspect interesant legat de melodia aceasta - care in schimb nu este cunoscut de toti - este ca atat textul cat si muzica au fost scrise in 1940 de Consuelo Velasquez, o pustoaica mexicana de nici 16 ani la vremea respectiva si care – dupa declaratiile ei – inca nu sarutase vreun barbat... Cand se spune cat de puternice pot fi arta si imaginatia...

Oricum, cred ca merita discutat putin pe tema asta. Da, suntem cu totii de acord ca atunci cand stim ca o anumita experienta – din diferite motive – devine rara, limitata sau chiar unica, dintr-o data se transforma in ceva pretios care merita toata atentia noastra si de care incercam sa ne bucuram cu toata intensitatea posibila.

Si asta chiar daca e vorba de ceva aparent extrem de banal: daca, datorita unui accident de masina v-ati gasit blocati cu picioarele in gips, cu cat dor v-ati gandi la vremurile frumoase in care puteati sa mergeti? Si daca, dupa luni de zile de stat in casa si o perioada grea de reeducare, ati fi in stare sa iesiti si sa faceti o mica plimbare, cat de fantastica ar fi senzatia de a fi din nou pe picioare? Cat v-ati bucura de experienta? Cat de minunat vi s-ar parea orasul? Cu cata placere v-ati uita la orice detaliu?

Toate acestea se datoreaza bineinteles unui simplu principiu psihologic prin care mintea noastra are tendinta de a nu pretui prea mult ceea ce avem la indemana, de a-l considera de fapt un fel de “drept” si de a da mai multa valoare la ceea ce nu avem. Asa ca de multe ori e nevoie de o pierdere – sau de constientizarea posibilitatii unei pierderi – pentru a intelege cat de pretios este orice lucru pe care noi il consideram firesc.

De fapt, in societatea noastra opulenta, traim un adevarat paradox: avem din ce in ce mai multe bunuri si experiente dar, fiindca le consideram banale si normale, nu ne mai ofera nici o bucurie.

Numai doua dintre multe exemple posibile:

- cand eram copil, capsune si cirese se mancau in mai, struguri in septembrie, portocale in decembrie, samd, iar in fiecare an cand tata aducea fructele noi acasa, asta era o sursa de bucurie pentru toata familia; inca imi amintesc cu cata pofta asteptam sa vina luna mai sa prindem prima muscatura de capsuni. Acum pot sa merg in supermarket si pot sa iau orice fruct vreau in orice perioada a anului. Mda, foarte comod, dar...unde mai este bucuria?

- azi, oriunde mergem, suntem inconjurati de muzica: in teatre, discoteci si baruri evident, dar si in magazine, metrou, pe strada, acasa,... mereu e un radio, un televizor, un casetofon... si daca nu este avem iPod cu casti. Nu reusim sa concepem o lume fara muzica. Si totusi... pana acum o suta de ani nu era asa. Lumea era tacuta. Reusiti sa va imaginati? Daca cineva vroia sa asculte muzica, trebuia sa fie cineva care o canta. Cine nu locuia in oras putea sa stea luni, ani de zile fara sa asculte nici o melodie, in afara vreunui cantec, duminica la slujba.

Puteti sa va inchipuiti ce efect ar fi avut asupra unui om simplul fapt de a asculta o simfonie sau o opera? Ce experienta fantastica si unica, stiind in plus ca oricum acel moment se va pierde pentru ca nu se poate fixa si va exista numai in amintiri? Cu cata atentie si concentrare ati asculta fiecare nota?
(imi vine in minte, ca fapt divers, ca Wagner a primit partitura de la Simfonia a Noua lui Beethoven cand avea 20 de ani si a reusit in sfirsit s-o asculte cand a avut 40... )

Ceea ce este interesant in toata discutia asta este ca ceea ce se schimba nu este experienta in sine (sa fie vorba de sex, de muzica, de mancare, samd), ci numai perceptia noastra; asta inseamna ca pentru a trai o experienta fantastica, plina de bucurie si pasiune, nu este nevoie de o experienta anume, ci de o simpla schimbare de perceptie: adica, ajunge sa dorim sa fie asa, ajunge sa dam toata atentia momentului prezent!

Stiu, traim intr-o societate in care avem de toate, telefonul suna intr-una, mii si mii de treburi zilnice mai mult sau mai putin importante se lupta pentru a atrage atentia noastra, mesajele publicitare tipa intr-una “Uita-te la mine”, iar mintea noastra e mereu ocupata cu “altceva”, mereu avem senzatia ca fericirea este “in alta parte”, cu rezultatul de a fi mereu intr-o stare de apatie si plictiseala.

Mobilul este exemplul perfect pentru a ilustra aceasta distragere permanenta a atentiei, de a pretui mai mult un posibil “altceva” decat situatia prezenta: de cate ori vi s-a intamplat sa iesiti cu prietenii, iar apoi mereu cineva din gasca vorbeste la mobil cu “altcineva”?

Cineva a scris ca raiul este aici si acum si daca nu ni se pare, asta se datoreaza faptului ca nu suntem niciodata intr-adevar aici si acum; si numai cand circumstantele ne-o impun reusim sa constientizam cat de pretios este fiecare lucru, fiecare moment pe care il traim si pe care tot il neglijam prin lipsa noastra de atentie.

Am scris in alta parte ca atunci cand concentram atentia noastra asupra unui lucru ii dam puterea, iar cand oferim atentie cuiva ii ridicam nivelul de energie (de fapt orice ritual magic nu este decat o metoda pentru a concentra atentia); si, tocmai pentru ca ridica energia si o directioneaza, atentia poate fi forta cea mai mare din Univers, de care depinde in sfirsit realitatea noastra perceputa.

Asadar, data urmatoare cand facem dragoste, mancam ceva, ne jucam cu copilul, stam de vorba cu cineva, ne uitam la ceva, ne plimbam sau pur si simplu “stam”, de ce nu incercam sa-l facem “como si fuera esta noche la ultima vez”?

Daca reusim asa ceva, inseamna ca am mai facut un pas – mare, de data asta – spre intelegerea magiei.

Un salut,

Bruno - www.brunomedicina.com

* “As spune ca cineva care actioneaza fara a pune atentie in ceea ce face isi iroseste viata. As merge chiar mai departe si as spune ca insasi viata este negata de lipsa de atentie,indiferent ca vorbim de a a curata ferestra sau de incercarea de a crea o capodopera.”... Nadia Boulanger

Nota: Nadia Boulager, chiar daca putin cunoscuta publicului larg, este fara indoiala una dintre femeile cele mai extraordinare din secolul trecut."