...a fost odata ca niciodata ca daca n-ar fi fost nu s-ar fi povestit o fetita mica,roscatica,pistruiata si cu ochii de un albastru ca cerul intr-o zi senina de vara... locuia in inima unei paduri alaturi de parintii ei...
...fetita era o visatoare...dupa-amiezile le petrecea cocotata in cel mai inalt copac cautand in zare ceva de care bunica ei ii vorbise...nu stia nici ea ce anume cauta dar stia ca e ceva ce vine din departare si nu are asemanare caci ii este menit ei...venea ca vantul,ploaia din nori si stelele la un loc...avea culoarea rasaritului si asfintitului de soare...caldura anotimpurilor amestecata...mirosul de iarba cruda,gustul fin de piersica coapta...ce-ar fi putut avea asemenea infatisare? si cica ar avea puterea unui vulcan care explodeaza dupa ani intregi de somn...
Exista oare ceva cu asemenea infatisare?...si uite asa fetita noastra statea zi de zi si seara de seara in speranta ca intr-un final acel ceva avea sa apara... astepta oare in zadar ceva ce ii promitea sa o poarte pe ape peste mari si tari catre un loc necunoscut ochiului uman?...
...vedea trecand pasari...treceau vara,iarna...vedea ghioceii iesind de sub zapada...vedea ciresii inflorind dar nimic din ce ii povestise bunica...
...intr-o zi...dupa ce se saturase sa astepte a hotarat sa coboare din copac...sari...spre ghinionul sau norocul fetei (inca nu stim daca e vorba de noroc sau ghinion) dadu peste un baiat...o prinse dar totusi se lovi...cand ridica capul si-l vazu simti cum soarele rasare iar ploaia o inunda...cand ii vazu ochii simti caldura anotimpului de vara si vazu culoarea apei inghetate...ii simti imbratisarea dar se gandi ca nu e reala...sa fie el acea adunatura de sentimente imposibil de gasit laolalta?...
...sentimentul era reciproc caci baiatul,vazandu-o,a realizat ca nu se plimba in zadar prin padure doar pentru ca cineva ii spusese ca undeva un trandafir salbatic creste printre buruieni si trebuie salvat caci se sufoca... a simtit nevoia sa o sarute si neputandu-se stapani i-a pecetluit buzele cu un sarut...padurea intreaga a prins viata...pasarile au inceput a canta oda bucuriei,soarele a pus stapanire pe cer si toate florile au inflorit...era asa cum ii spusese bunica ...era ceva ce cuvintele nu pot descrie...era ceva ce merita asteptarea...
Din acel moment era clar...nu mai aveau doua inimi ci una singura care bate atat de tare,indeajuns pentru amandoi...ce conta anotimpul sau daca ploua atat timp cat erau amandoi...stateau imbratisati si nimic nu i-ar fi putut desparti de parca un lant i-ar fi incatusat...absolut nimic...
si totusi...trandafirul lui crestea si inflorea...pe zi ce trecea era mai frumos,mai stralucitor,mai inalt...in inima baiatului crestea un sentiment de invidie...sau poate nu invidie...mai degraba neliniste caci tot crscand trandafirul lui va fi vazut de altcineva si i-l va fura... daca ar fi stiut ca pentru fata nu exista alt soare decat el... incet,incet trandafirul care trebuia salvat era inlantuit de dragostea baiatului...soarele isi pierdea din putere si viata din culoare...parca nu mai gasea sensul... de ce l-a asteptat atat daca in loc sa-i arate necunoscutul e prizoniera in lumea lui? de ce oare nu-i spusese buinica ca dupa uragan totul este devastat si gerul ingheata orice pana si sentimentele iar prea multa caldura topeste?...
...prima data in viata ei simti ploaia...plangea si realiza ca aici era furtuna de care ii vorbise bunica...caldura anotimpurilor amestecate...le putea avea pe toate... dar nu deodata...asa ceva nu se putea...cum ar fi pretuit norii daca nu ar fi stiut ce e ploaia? sau cum si-ar fi dorit sa apara soarele daca nu ar fi fost furtuna... iubea...stia lucrul asta...si era convinsa ca si el o iubea...altfel nu ar fi vrut sa o tina doar pentru el..totusi... prea multa iubire si posesie ucide si cel ami frumos sentiment rasarit in inima cuiva ...trebuia sa-i arate ca intreg universul ei apartinea doar lui asa ca se ruga bunicii care era undeva sus pe un nor...o ruga sa faca negru peste tot,sa lumineze cerul dar nu cu soare ci cu fulgere care sa spintece copacii in doua...si sa ploua atat de tare incat sa inunde zarea...singura voce sa fie cea a tunetelor care s sune a disperare...dorea un ecou al sentimentelor dinauntrul ei...
...asa se intampla...zarea fu cuprinsa de intuneric care din cand in cand era spintecat de fulgere...valea fu iomediat inundata...baiatul cuprins de panica nu stia cum sa reactioneze ca nu cumva trandafirul sau sa se innece...o inlantuise atat de puternic ca acum nu reusea sa-i mai dea drumul...apele ajunsesera pana la ei...incet incet urcau invelindu-i pana la glezne,apoi pana la genunchi...unde era acum soarele,si trandafirul lui de ce nu mai stralucea...era parca uscat si lipsit de viata...nu mai crestea,nu se mai inalta...nu,nu..ce-i facuse? vru sa-i dea numai iubire dar o sufuocase cu dragostea lui...intelese atunci...ea inflorea odata cu dragostea lor iar pe cer nu era soare ci ea lumina cu iubirea sa...putea sa fie iarna ca nu observa,ea emana atata caldura...si atunci....baiatul deschise bratele si ii dadu libertatea de care avea nevoie...insa intunericul nu diparu...furtuna nu se opri...oare o ucise din prea multa dragoste?...nu-i simtea rasuflarea...incepu sa planga...si lua in brate fata exact ca in prima clipa cand o vazu si ii mangaie buzele cu acelasi sarut...o imbratisa cu delcatete in speranta ca nu ucisese intreg sentimentul sadit in sufletul ei...si astepta...astepta...
...incet,incet isi dadu seama ca nu mai sunt inveliti de ape iar tunetele nu se mai auzeau...cerul nu mia era luminat de fulgere ci de un soare atat de puternic de parca niciodata nu ar fi disparut de pe cer...trandafirul lui era in floare...erau meniti sa fie impreunasi nu doar ea pentru el...atat de fericit era ca dragostea lor nu murise incat o purta pe aripi de vant aratandu-i cat de larg e orizontul si-i rostea la ureche: De ce te-oi fi iubind atata,iubire? vartej de anotimpuri colorand un cer...totdeauna altul,totdeauna apoape...ca o frunza cazand...ca o rasuflare aburinda de ger?...
The end
Made by Dovlecel :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu