tot ce stiam era ca trebuie sa ajung in camera mea... spectacolul care se perindase prin fata mea imi facuse greata de oameni si de tot... simteam ca ma daram, ca nu-mi ajunge aerul... ca dintr-un moment in altul pamantul se va deschide si ma va inghiti...
ma indrept grabita spre lift... apas in deriva pe butoane dar degeaba... trebuie totusi sa ajung in casa... incep sa urc... cu cat inaintez ma cuprinde intunericul... am ajuns la primul etaj, doar cateva raze de lumina ajung pana aici... imi fac totusi curaj sa urc...
cateva trepte... ma impiedic... spre norocul meu am reusit sa ma sprijin cu mainile de un perete... ma opresc pentru cateva clipe si incerc sa-mi aduc aminte cum arata scara blocului si pentru prima data regret ca folosesc atat de mult liftul...
trag aer in piept si imi fac curaj sa merg mai departe... trebuie sa ajung in siguranta camerei mele... intind mana si ma sprijin de perete... o treapta,doua, trei...saisprezece...un pas,doi, si in loc de al treilea pas dau un cap de usa din fata... am intrat in panica... ma adun,ma sprijin de perete si incerc sa merg mai departe...e tot mai greu... in intunericul asta abia mai pot sa respir... am impresia ca in loc de aer plamanii imi sunt plini cu intuneric...un intuneric gros care curge si se raspandeste peste tot in mine... am mai urcat inca un etaj... numar din nou scarile... inca un etaj... din fata o luminita mica... vizorul unei usi,stiu ca trebuie sa intind mana dar e prea tarziu...iar am dat cu capul... sunt atat de buimaca... urc in continuare... nici nu mai stiu cat am urcat :((... sunt tot mai speriata si am impresia ca nu se mai termina... inca putin pana la urmatoarele scari... totusi eu cat mai am de urcat? m-am impiedicat de un ghiveci...gata,asta e etajul 5...inca putin...
...in sfarsit... de sus cateva raze blonave lumineaza slab scarile..de unde lumin asta? ...nu-mi gasesc cheiadeschid cu chiu cu vai usa...lumina puternica din apartament isi face loc pe hol... ma dor ochii...
...doar cinci minute petrecute in intunericul de pe hol fiind nevoita sa ma descurc folosind imaginile din memorie m-au facut sa realizez inca odata cat de norocoasa sunt ca pot vedea... ajunsa in casa i-am multumit lui Dumnezeu ca ma pot bucura de minunile din fiecare zi, ca pot vedea un rasarit de soare... un curcubeu... zambetul unui copil si atatea alte lucruri care imi fac viata frumoasa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu