ea ar trebui sa stie...

bucati din viata ei

nu am povestit nimic de mult... din intamplare azi am rasfoit din nou jurnalul Medeei... am dat peste intamplari care m-au facut sa zambesc... mi-a stors in treacat doua trei lacrimi si mi-a adus aminte cat de frumoasa e... o sa va impartasesc si voua cate putin din el...

"toamna anului trecut...

am fost la Tg. Ocna...m-am intalnit cu prieteni vechi si mi-am facut cunostinte noi... noua mereu ne-a fost usor sa ne integram, era indeajuns sa intram intr-o incapere si toti stiau ca noi suntem acolo...lucrul asta imi dadea incredere in mine, in fortele mele proprii. paream detasata, zambeam tot timpul si lumea toata era a mea dar in spatele acestei fatade era un suflet caruia nu-i venea mereu sa rada si in care rani adanci se deschideau adesea... cand am plecat soarele mi-a zambit... Vania era pe scarile din fata hotelului... l-am sarutat pe frunte si in acel moment am simtit ca va fi ultima oara cand il mai sarut, ultima oara cand il mai vad... mi s-a strans inima si cu toate astea am plecat fara sa ma uit inapoi...

in tren spre casa am stat putin de vorba cu mine si mi-am dat seama ca nu sunt nici pe departe cum mi-as fi dorit sa fiu...ca am uitat cum e sa razi cu toata fiinta si cum e sa te simti bine fiid tu... mi-am promis ca voi zambi din nou, ca-mi voi recapata bucuria...
si fiecare zi era din nou prima zi din restul vietii mele, fiecare zambet mai cald, orice noua cunostinta un posibil prieten... am inceput sa fiu mai deschisa si sa zambesc mai mult, sa ma bucur de fiecare frunza, de fiecare raza de soare, de fiecare zambet de copil... incepusem sa fiu din nou Medeea de altadata...

o sambata... de fapt i-as putea spune ACEA sambata care mi-a schimbat total viata... ne sarbatoream un coleg...eram plini de voie buna si mi-am asumat intr-un fel sau altul calitatea de gazda a petrecerii... erau multe persoane necunoscute, nimic neobisnuit in asta, pe la noi se perinda mereu lume noua...ma simteam uimitor de bine... de parca abia as fi urcat pe un norisor pufos si nimic nu avea cum sa ma coboare de acolo...
pentru catva momente am parasit petrecerea... la intoarcere, pe coridor ma intalnesc cu Codrin... vorbea cu un tanar inalt, imbracat in negru pe care nu-l vazusem pana atunci... apropiindu-ma de ei am inceput sa-l studiez... avea parul castaniu si o piele alba de parca niciodata nu l-ar fi atins vre-o raza de soare... cand am ajuns in dreptul lor Codrin m-a oprit si mi-a spus ca trebuie sa-mi prezinte pe cineva...
-Matei!
-Medeea!
...am ridicat privirea... intai am intalnit doua buze rosii ca ciresele ce-mi zambeau... putin mai sus pe fata alba am dat peste cei mai frumosi ochi albastri pe care mi-a fost dat sa-i vad... ne-am dat mana si am simtit ca ma pierd... i-am zambit si i-am spus ca e plin de paparazzi si ca trebuie sa zambim 5 minute ca la ambasada... as fi fost in stare sa raman asa uitandu-ma in ochii lui mult timp... aveau ceva magnetic...
toata seara m-am simtit ca si cum as fi privita...
ajunsa acasa am observat ca din cand in cand gandurile imi zburau spre ochii albastri...
ceva timp nu am mai auzit nimic de Matei, sa fi fost poate o saptamana... insa Codrin l-a adus tot mai des cu el la intalnirile noastre asa ca incet incet Matei a inceput sa faca tot mai mult parte din tot ceea ce se intampla in viata mea...
iar acum el e mai mult decat un simplu prieten... a ajuns sa fie punctul meu de echilibru, centrul universului meu si cel mai frumos vis devenit realitate..."

asta e doar o frantura dupa care lipsesc cateva pagini... mai departe mai sunt lucruri interesante pe care vi le voi impartasi pe parcurs... poate fac rost si de foile lipsa...

apus...

…stii draga mea, zilele astea nu am mai reusit sa te vizitez…totul e nebunie curate… Adnana a inceput scoala… e atat de entuziasmata… se pare ca face fata schimbarii… a inceput sa doarma noptile si sa nu mai aibe cosmaruri iar psihologul mi-a spus ca incepe sa-si revina in urma socului suferit…fiind atat de mica e posibil ca in timp totul sa i se para a fi doar un vis urat… si acum mai intreaba de tine… mai ales seara cand ii citesc cate o poveste sa adoarma…
…iti seamana atat de mult… licareste in ea acceasi dorinta de cunoastere, aceeasi curiozitate…si ochii…imi pune mii de intrebari, exact cum faceai si tu cand nu intelegeai ceva… trebuie sa-ti multumesc pentru ea… acum ea e motivul pentru care traiesc, ea e centrul universului meu, iar amintirea ta e vie prin ceea ce intruchipeaza fetita noastra…
…de-ai sti cat imi lipseti… uneori ma trezesc dimineata si ma astept sa te vad alaturi de mine pe perna… doar ca tu nu esti acolo…dulapul tau cu haine inca iti mai pastreaza mirosul… am vrut sa le donez, dar nu ma pot desparti de ele…
…zilele trecute am vrut sa recitesc cartea ta preferata… intre pagini am gasit biletelul pe care mi l-ai lasat… iubire… daca ai sti cat de mult a insemnat pentru mine… ca atunci cand abia ne casatorisem si in fiecare dimineata imi lasai pe perna inainte a pleci la servici cate un bilet in care imi urai o zi buna si-mi spuneai cat ma iubesti… mi-e atat de dor de diminetile alea… gasesc uneori biletele lasate de tine… asa te stiu mereu aproape… sper doar sa le mai gasesc mult timp de acum incolo… atunci simt ca soarele rasare si pentru mine… atunci simt ca de undeva de sus tu imi zambesti…
-Tati, tati… ai vazut ce frumos apune soarele? Si ce sunt pasarile alea? Mi se par atat de frumoase!
…parca ceva il trezise din visare… se uita la ingerasul din fata lui… in buclele ei blonde si in ochii mari si verzi isi vazu sotia pe care atat de mult o iubise… o lacrima ii izvora in coltul ochiului dar nu o putea lasa pe fetita sa-l vada plangand…
Lasa buchetul de flori pe mormant, se ridica de jos o lua de mana si incepu sa-i raspunda la intrebari…

Frunzele cadeau din copaci… un vant razlet imprastia caldura de peste zi… pe aleea din cimitir apusul le tinea companie celor doi… o zagatie neastamparata ce-si facea tatal sa zambeasca… maine vor veni din nou aici…


P.S.: asta e povestea pe saptamana asta... next week you'll have another one

vise...

once upon a time...
dar pana la urma nu toate povestile sunt de pe vremea lui a fost odata si nu in toate povestile se termina cu "au trait fericiti pana la adanci batraneti"... unele povesti seamana cu realitatea, altele sunt chiar mai urate decat ea, cu toate astea sunt povesti pentru ca personajele din ele sunt exceptionale si sunt in stare sa ofere o lectie de viata...
azi am primit o provocare... cap ou pas cap? sper sa fiu cap pana la capat si sa pot face ce-am promis.

so... here i go!

venea in fiecare zi in acelasi loc... acolo isi gasea ea linistea... in fiecare zi venea si privea apusul... in culorile lui gasea puterea sa mearga mai departe, ele puteau sa-i smulga de fiecare data un zambet... in acele momente lumea i se parea mai frumoasa...
la inceput ii era frica de inaltimi numai ca o tentase prea mult acest pod... acum de fiecare data se aseaza pe marginea lui si balanseaza picioarele in gol... asa simte ea ca se agata cu toate puterile de viata... e prea rea lumea din care vine, dar e atata frumusete in locul acela incat merita sa mai treaca o zi, si inca una numai pentru a veni la fiecare apus aici...
vine trenul... in fiecare zi acelasi tren trece pe sub picioarele ei... de fiecare data se viseaza in el margand spre necunoscut... nu stie incotro se indreapta si ar vrea si ea sa faca la fel... sa se urce in acel tren si sa calatoreasca, indiferent care ar fi destinatia... se uita la ceas... dupa calculele ei trenul a plecat de aproximativ 20 de minute din gara... daca maine se va sui in el? oare cum ar fi?

zilele trec...gandul ei ramane mereu la calatorie... tot ce viseaza e sa vada lumea, sa-si ia un rucsac in spate si sa plece fara o tinta anume...

-Biletele la control!
-stiti... eu nu am bilet... puteti sa-mi dati dumneavoastra?
-de ec nu v-ati luat din gara?
-...nu as sti sa va raspund, sa zicem ca am ajuns prea tarziu... imi puteti da dumneavoastra?
-pana unde mergeti?
-nu stiu.
-cum adica nu stiti?
-pana la capat!
-adica pana la...
-nu e nevoie sa-mi spuneti! da-ti un bilet pana la capat, dar nu vreau sa stiu unde e.
controlorul o priveste ciudat... nu prea intelege nimic. ea ii zambeste... el inca a ramas cu un mare semn de intrebare... ii taie bilet, ea ii da banii si fara sa arunce nici o privire pe bilet il pune in buzunar... uimit merge inainte... ei nu-i pasa despre ce ar putea crede despre ea.

atipise... fiind noapte nu reusise sa vada mai nimic din peisajele care i se asterneau in fata... din cand in cand se vedeau luminile cate unui oras ratacit si nimic mai mult de atat...

...se crapa de ziua... primele raze de soare o facura sa clipeasca... deschide ochii putin buimaca... in compartiment nu e nimeni... pentru o secunda are tendinta sa se uite pe bilet si sa vada incotro merge, s-a razgandit insa, mai bine sa nu stie... arunca o privire pe geam... nu foarte departe se vede marea... rasuflarea i se taie... nu ami vazuse niciodata marea... tot timpul visa la ea, la cat ar trebui sa fie de frumoasa... iar acum cand indraznise sa plece pasii au dus-o direct la mare... avea impresia ca toate visele i s-au implinit...


...nisipul ii zgaria talpile... se apropie de mal... spuma valurilor ii spala gleznele... vantul i se juca in par si respira sarea... in coltul ochilor ii dadu o lacrima... pana la urma nu a visat in zadar...



P.S.: pentru dovlecel... next week you'll have another one... enjoy!