super girls just fly

unde?

cauta-ma in asfintit... la capatul curcubeului... acolo ma cei gasi asteptand rasaritul... stange-ma in brate si alinta-ma, asa cum faci cu un bebe mic... am atata nevoie sa ma alinti, sa te joci in parul meu... sa ma saruti pe frunte... cat imi lipsesti... tu stii?
hai... nu sta acolo asa departe... eu sunt aici... intinde mana si ai sa ma simti... inchide ochii si ma vei vedea...
un vant rece imi spulbera gandurile... ploaia imi ingheata lacrimile... ia-ma in brate, acopera-mi ochii... prea multa lumina... nu mai suport!

panica in cer. sa fie oare dimineata?

e dimineata... un inger aflat la portile raiului incearca sa dea trezirea... dar vantul sufla prea tare iar vocea lui blanda nu se poate auzi pana jos... stratul de nori e prea gros si prea negru sa poata razbate ceva pana la oameni...
e necajit... ar fi vrut sa le aduca astazi oamenilor un zambet, sa le descreteasca putin fruntile pline de griji... din pacate nu poate... prea multa rautate, prea multa indiferenta... si el e doar un biet inger... e mult prea mult pentru puterile lui... nu poate lupta de unul singur cu asa ceva...
...s-a ghemuit intr-un colt... un firicel plapand incepuse sa se scurga din coltul ochiului abastru... o lacrima argintie isi croi drum pe fata alba ca portelanul... inca una, si inca una pana cand incepu sa planga in hohote... nu mai putea indura...
din lacrimile lui incepuse sa se cearna peste pamant o ploaie fina... norii s-au risipit putin si catev araze bolnave de soare au luminat pamantul...
... un curcubeu plapand si-a facut aparitia pe cer... era promisiunea ca intr-o zi lucrurile se vor schimba in bine... dar singurii care la-u vazut au fost copii deoarece ei inca mai poarte in ei bucatele din sufletul ingerilor... in ei a ramas speranta ca ziua de maine va fi mai frumoasa, va fi mai linistita, mai plina de soare...
...sus, ingerul inca plange... si plansul lui provoaca panica in imparatia cerurilor... vanturi reci matura tot si rascolesc pana si ultimul coltisor...

oare?

m-am saturat!!! am mai bine de o saptamana de cand nu am dormit si eu bine :|
de ce nu exista pentru ganduri un buton pe care sa scrie frumusel shut down? si atunci cand vrei sa te odihnesti pur si simplu sa apesi pe el, toate gandurile sa ia o pauza iar tu sa te poti odihni linistit?
ce prostii aberez =)))
o fi de la atata nesomn :|, sau poate nu... poate incep sa o iau razna. dar char nu mai pot. tocmai atunci cand pun capul pe perna si incerc sa adorm din minte rasar fel de fel de ganduri? tot felul de intrebari, imi fac o analiza amanuntita a celor intamplate peste zi si colac peste pupaza incep sa-mi urle prin minte si sa-mi faca haos replici pe care le-am trecut usor cu vederea, carora trebuia sa le fi raspuns intr-un alt fel... actiuni carora nu le-am dat importanta si care in intunericul camerei par altceva decat au fost la lumina zilei iar acum cer explicatii sau mai stiu eu ce :| intr-un cuvant tampenii... dar tampeniile astea nu ma lasa sa adorm... si in ritmul asta nu mai fac mult timp fata :|...

am incercat de toate: sa citesc, sa ascult muzica, sa scriu aici pe blog (in caiet nu mai pot scrie, mi s-a stricat stiloul :(( cred ca din cauza asta:|) nimic din toate astea nu par sa aiba nici un efect asupra mea...

un singur lucru m-ar linisti cu singuranta... [asta m-a linistit de fiecare data] : sa-mi spui o poveste... sa ma tii in brate, sa te joci in parul meu si sa-mi spui o poveste cu Feti-Frumosi si Ilene Cosanzene... o poveste in care totul e linistit si frumos... unde nu exista oameni rai, unde nu sunt piedici in calea iubirii, unde Fat -Frumos si printesa lui traiesc fericiti pana la adanci batranete... si toata lumea e fericita si nimeni nu plange, si... ce-i? macar povestile sa fie asa daca realitatea e cu totul pe dos.
dar tu esti atat de departe... :-<

...tot stau si ma intreb... vei fi vreodata constient de cat de mult te iubesc?
pe zi ce trece ma indoiesc de lucrul asta... si de-ai avea incredere macar cat o neghina in mine... :-<

as vrea sa pot vedea acum rasaritul de pe plaja... vantul rece si sarat sa se incalceasca in parul meu... sa miroase a frig, a apa si a sare... sa mi se umple bocancii cu nisip si sa ne tinem de mana... sa fiu atat de inghetata incat sa nu mai simt nimic altceva decat mana ta care sa fie inca calda, doar atunci as reusi sa-mi golesc mintea de orice gand... si valurile sa se sparga zbuciumate de mal... dar eu visez cu ochii deschisi pentru ca atunci cand ii inchid de fapt totul se transforma intr-un cosmar :|...


am nevoie sa ma tii in brate si sa-mi soptesti ca totul va fi bine... chiar daca nici unul din noi nu stie daca intradevar asa va fi... oare va fi si bine?...

asa o fi iubirea?

de pe blogul lui Tudor Chirila am luat urmatorul citat :

"Secretul este sa iubesti un om pentru tot ce nu iti poate oferi. De-abia atunci nu te vei iubi pe tine in el. De-abia atunci el nu-ti va fi oglinda si vei privi cu adevarat in sufletul lui. Da, sunt neputincios, caci niciodata n-am stiut sa sparg oglinzi. Mi-a fost teama c-am sa ma omor."

am simtit nevoia sa postez si eu aceste cateva randuri... de ce? pentru ca mi se par atat de adevarate... :-<

ce-a mai ramas

au inceput din nou ploile in iasi... sufletul mi se dezintegreaza ca o frunza galbena peste care picura cerul... de-ar fi ceata... nu s-ar mai deslusi nimic, si ar fi mult mai bine... ma izbeste tot ce vad in strada, o realitate diforma care ma ingrozeste... ma dor ochii si nu-i pot ridica din paman, sau nu vreau sa-i mai ridic... si pentru ce as face-o? nu-i nimic care sa merite vazut...
...doar frunzele moarte si ude in care imi afund bocancii... imi place sa le rascolesc, sa le sfasii... ma simt de parca m-as rascoli pe mine, de parca din mine as rupe... din camd in cand ma aplec si mai culeg cate una care pare colorata altfel... o arunc repede...ce sa fac cu ea? aceleasi intrebari mi le pun si despre mine. ce sa fac cu bucatile astea de suflet care atarna? sa le mai car dupa mine? sa incerc sa le pun la loc? asta nu se poate, s-au dezintegrat deja... nu se mai potrivesc in locul unde stateau odata. doar daca le gasesc un alt locusor... sa le pastrez?... cum sa le arunc? ca doar sunt ale mele, sunt bucati din mine...

...si ma ploua... picaturile reci mi-au ajuns pana la piele... bate un vant aspru si simt cum ma ustura pielea... asta inseamna ca sunt inca vie nu? ...mai bine n-as mai fi :|... prea m-am saturat de tot :|...

...de ce tot timpul problemele vin buluc... daca m-ar fi lovit dintr-o singura parte ar fi fost ok, as fi putut face fata... dar cand vin de peste tot? cum sa o mai scot la capat?...

...mi-ar placea sa am destul curaj si sa ma asez langa baietii care canta in pasajul din Piata Unirii... sa stau pur si simplu sa-i ascult... fara sa vad nimic altceva in jurul meu... doar notele muzicale, sunetul chitarilor si vocea chelului care e de-a dreptul fantastica... de cate ori cobor in timpul amiezii de la facultate imi fac drum prin pasaj doar ca sa-i ascult, macar pentru 1-2 min cat dureaza sa traversez pasajul... la ora asta tarzie mi-ar placea la nebunie sa pot sa-i ascult.

inregistrarea asta nu-i asa grozava... trebuie sa-i asculti pe viu sa poti intelege de ce-mi plac atat de mult...

Diana, hai ca am nevoie de ajutor!

Aveam mai bine de 13 ore de cand patrulam aproape incontinuu. Singurele opriri erau cele de la cabinet cand duceam cate un pacient iar in timp ce ne ocupam acolo de el mai schimbam 1 vorba 2 cu medicii si rezidetii de acolo (nu de alta dar ne vedem doar 1 data pe an cu totii si trebuie sa recuperam ;)) ). intr-un sfarsit in cort un pat liber... bucuroase nevoie mare eu si dovlecel am zis sa-l impartim pentru cateva minute cat sa ne dezamortim picioarele... cum am pus capul jos insa m-a luat somnul instant :|,noroc ca am colegi grijulii care atunci cand am inceput sa tremur din toate incheieturile m-au invelit in paturi pana m-am linistit.

Adormisem si deja incepusem sa visez cand aud deodata strigandu-se din usa cortului:
-Diana, te rog trezeste-te ca avem o posedata si am nevoie de ajutor!
-:|.

nu-mi aduc aminte cand am sarit din paturi, nu stiu unde era femeia aia... tot ce-mi amintesc pana sa mi se rupa iar firul era ca ma luptam cu ea sa reusim sa o inchinam la Sfanta si cu toate ca o tineam vreo 4 voluntari si inca vreo 3 jandarmi cu greu reuseam sa-i facem fata. Dupa ce am dus-o putin mai departe de sfintele Moaste am inceput sa tremur ingrozitor si urmatorul lucru de care imi amintesc e ca eram in cabinet si una din rezidentele care are grija de noi ma intreba daca prefer sa mi se faca o injectie sau vreau o perfuzie cu glucoza si calciu. Binenteles ca am ales injectia, am crezut ca scap mai usor, dar imediat am regretat alegerea... numai cand am vazut seringa aia imensa cu un ac pe masura mi-a stat inima in loc... daca nu m-as fi simtit de parca tocmai m-as fi coborat dintr-un carusel m-as fi ridicat de pe pat si as fi luat-o la fuga :|. Trebuie sa recunosc k mi-a prins foarte bine, altfel in mai putin de jumatate de ora as fi ajuns cu siguranta in grija celor de la ambulanta si prefer sa ma stiu ingrijita de prieteni decat de necunoscuti. Oricum Camelia e o scumpa, aproape ca n-am simtit nimic.


(dupa un cocktail de vitamine, glucoza si calciu:>)

pana sa-mi revin eu si sa ma ridic din pat in cabinet au mai venit cativa din colegii mei si au inceput rezidentii sa faca glume si sa le spuna povesti cu oameni posedati. Baietii, fiind la primul caz de acesta s-au ingalbenit de frica =)), cred ca mai aveau putin si faceau pe ei si pur si simplu refuzau sa mai iasa din cabinet. Pe mine si pe Dovlecel astfel de povesti nu ne mai impresioneaza, am vazut destule de cand patrulam aici asa ca...

franta

sunt foarte dezamagita :|
a fost din nou Sfanta Parascheva, marea sarbatoare a iesenilor.... bla, bla, bla ca sa nu uitam de tot circul care s-a desfasurat in oras in toate zilele astea exceptand randul cu pelerini. norocul meu ca am fost plecata la Slanic Moldova, urasc perioada asta a anului, doar orele, mai bine zis zilele in care fac patrula la Crucea Rosie fac ca totul sa fie suportabil. imi place la nebunie treaba asta, sa stau sa-i ajut pe oameni, sa-i ascult... toti cei care vin aici sa se roage sunt manati de o credinta mai puternica decat puterea mea de intelegere... eu sunt aici doar sa-i ajut, nu sa-i judec.
e al treilea an in care acord prim ajutor pelerinilor dar in nici un an nu am fost dezamagita ca anul acesta. nu am reusit sa stau sa-i ajut pe colegi toate zilele cat a tinut pelerinajul dar am incercat sa le fiu alaturi atat cat timpul mi-a permis.

ieri la nici 30 de min dupa ce am intrat cu Dovlecel in tura deja aveam primul caz de epilepsie :|. am rezolvat cu calm situatia si eram chiar foarte multumite de noi ca mai apoi sa ne luam la cearta cu un jandarm... m-am enervat la culme :| imi interzicea trecerea cu toate ca aveam pemine un echipament prin care se intelegea clar de unde sunt, un ecuson cu datele mele s.a.m.d. Toate astea venind dupa o perioada destul de incarcata pentru mine (va voi povesti poate si despre asta) plus multe nopti dormite prost (nedormite mi se pare de fapt un cuvant mai potrivit) m-au facut sa reactionez destul de ciudat : m-am pus intr-un colt si am inceput sa plang in hohote (de foarte mult timp nu am mai reactionat asa la nervi). Saracul Tibi, nici nu mai stia ce sa-mi spuna sa ma linisteasca... oricum pana nu am terminat de plans toate lacrimile care le aveam atunci nu m-am putut linisti. Prost inceput de tura :|. pana la urma tot am facut cum am vrut noi, indiferent de ce avea domnul jandarm de comentat. Partea draguta din toate astea este ca astazi de dimineata m-a oprit, mi-a vorbit foarte frumos si si-a cerut scuze pentru incidentul din ziua precedenta. Am ramas mai mult decat surprinsa de gestul sau, m-a bucurat nu pot sa zic nu si mi-am cerut si eu scuze. oricum nu stiu ce au patit anul acesta jandarmii pentru ca majoritatea voluntarilor am avut probleme cu ei :|.

revenind la tura mea de patrula: am avut cazuri diverse de la epileptici, hiper si hipotensivi, lesinuri, caderi de calciu la persoane "posedate" asa ca am avut ceva treaba nu gluma. Trebuie sincer sa le multumesc tuturor colegilor din echipa, au fost super tari, toata lumea ne-a laudat modul in care am actionat asa ca dragii mei felicitari. E bine ca am putut fi acolo unde a fost mai mare nevoie de noi ;).

Acum dupa 32 de ore sunt de-a dreptul franta... cu toate astea nu reusesc sa adorm, sunt mult prea agitata... intai sa ma mai calmez putin, sa scriu tot ce am pe suflet (as vrea eu sa reusesc sa fac asta, dar mai am mult de lucru pana voi reusi sa scriu intr-un post tot ce am pe suflet) si apoi poate reusesc sa ajung in lumea viselor.

nici eu nu stiu

...soarele sta sa apuna peste padure... raze ratacite coloreaza norii atat de vesel...sunt frumoase culoriile toamnei,ca zambetul unui copil,mereu jucaus, mereu altul... arar se aude murmurul strazii... e seara de sambata si oamenii au alte treburi decat sa colinde strazile... sunt prea grabiti sa mai respire aerul care inca mai poarta in el caldura de peste zi...prea grabiti sa se mai bucure de un apus de soare...
...in alt loc poate m-as fi simtit straina dar aici nu stiu de ce dar chiar ma simt acasa... sa fie oare pentru ca TU esti cu mine? te aud cum te plimbi dintr-o camera in alta prin apartament cautand nu mai stiu ce... te-as chema sa te bucuri de apus cu mine, dar stiu ca te grabesti, ca si asa te-am facut sa intarzii destul, asa ca te privesc cu coada ochiului si incerc sa nu te zabovesc prea mult...

... te privesc din cap pana in picioare... hmmm... mai aranjam putin camasa aici, acum si gulerul, parul... asa... gata!

un sarut de "la revedere"... dar e atat de diferit de cel din gara, in sarutul asta e promisiunea ca in doar cateva ore ma vei saruta din nou...
...un sentiment ciudat ma incearca... acum stiu ca de tine nu ma despart cele cateva sute de km si ma simt linistita... cat mi-ar placea sa fie mereu asa... nu neaparat in fiecare zi...dar macar din cand in cand...

to be continued...maybe.

secundele care fac diferenta...

se impiedica de ea... Adelina avea o placere in a sta printre picioarele mamei ei... o mangaie pe buclele-i castanii si fetita zambi dulce, acel zambet care o facea sa semene cu un ingeras...ii trecu prin minte cat de mult o iubeste, cat ii e de draga, ca ea e motivul pentru care viata i se pare frumoasa... Ghemotocul asta de copil cu bucle aurii ca o pictura din Capela Sixtina si ochii negrii era ce are ea mai scump pe lume, datorita ei si-a gasit un rost...

...astazi, tocmai astazi ramasese singura... si avea atatea de facut... nunta fratelui urma sa fie in cateva zile si nu terminase de zugravit, inca o camera si totul avea sa fie perfect... si totusi nu-si mai vedea capul de treaba... Adelina se tinea necontenit dupa ea, oriunde se ducea... cu greu o convinsese sa se aseze pe un fotoliu si sa se joace cu papuselele... chiar si de acolo ochiinegri si jucausi o urmareau necontenit, aproape ca ii simtea miscandu-se prin camera dupa ea...

...mai avea usa de vopsit si camera era gata... hmmm... cutia care o luase cu ea era goala, cum de era asa neatenta? trebuia sa mearga sa caute prin debara dupa alta cutie... arunca o privire celei mici care parea sa stea linistita in fotoliu si parasi camera...

cum se vazu singura in camera Adelina se apuca de inspectat, se cobora repejor din fotoliu si se indrepta spre uneltele mamei... cutia goala nu ii starni deloc interesul, langa era sticla cu diluant... o lua si-i incerca dopul, vazand ca se deschide mai usor chiar decat sticla ei cu lapte pe care incercase in nenumarate randuri sa o deschida o duse la gurita (e stiut faptul ca cei mici asa cunosc lumea, prin gust)...

...intra in camera exact in momentul in care fiica ei incepuse sa se innece... 5 minute, nu lipsise mai mult... disperata se repezi si lua copilul in brate... cu groaza constata ca Adelina bause din sticla cu diluant, toata gurita i se inrosise... Forma repede 112, nici nu vedea macar... ii balbai centralistei ca fetita ei s-a intoxicat, ca ii moare in brate si are nevoie de o ambulanta...

...trupul mic se zbatea fara vlaga... cu secundele care treceau viata se scurgea din ingerasul care in urma cu 5 minute umplea cu rasul cristalin casa... o tinea in brate si-i venea sa-si smulga parul din cap... fetita ei se stingea incet,incet si ea nu putea sa-i faca nimic... din 5 in 5 secunde isi indrepta privirea spre ceas... trecusera mai bine de 15 minute de cand sunase dupa ambulanta... De ce nu vin mai repede?

...in sfarsit se aud sirenele... dupa aproape 30 de minute de la apel... cand au vazut copilul nu au facut decat sa-i constate decesul...

...jos, pe podea, cu trupul lipsit de viata in brate Adina urla din strafulndul fiintei ei... era urletul unei persoane deznadajduite care tocmai isi pierduse ratiunea de a trai... era urletul de vinovatie... cateva secunde, cateva secunde au despartit-o pe ea de momentul in care s-a intamplat tragedia...dar cele cateva secunde fac diferenta...


Pentru Adelina... odihneste-te in pace ingeras scump! sa veghezi de sus pentru mami si tati...

P.S. :...povestea e cat se poate de adevarata, prietenii mei inca isi jelesc fetita... :(