ceata... ruginiu

Frumoasa toamna asta... a venit oarecum pe nesimtite aici pentru ca frig a fost tot anul. M-am trezit intr-o dimineata si parcul era plin de ceata, soarele inca nu rasarise si mirosea a inghet. M-a izbit imaginea copacilor din parc cand a dat prima raza de soare... erau galbeni si rosii si verzi si ruginii toate adunate la un loc... Nu ploua decat noaptea, in fiecare noapte, la aceeasi ora incepe si se termina odata cu ivirea zorilor. In timpul zilei staluceste un soare de care nu am avut parte in timpul verii, vantul bate dinspre ocean si aduce cu el un aer inghetat care are miros de sare si de frig... E un fel de visare in aer si ultimii trandafiri incearca timizi sa infloreasca... Ma simt impacata cu mine, mai mult de atat nu am ce sa fac momentan... inca putin si lucrurile ar trebui sa o ia din loc. Pana atunci mi-a ramas melodia asta intepenita in minte : give us a little love
Zilele astea citesc Stieg Larsson - The Girl With the Dragon Tattoo, Millenium Trilogy. Daca aveti timp... merita!

red wine

am ajuns intr-un punct in care ma simt bine... e o stare pe care nu o pot descrie amanuntit dar ma simt impacata cu mine, cu tot ce se intampla in jurul meu. O fi si din cauza ca Radu e putin mai optimist, asta face ca lucrurile sa fie putin mai usoare pentru mine. O fi, daca nu de la ploaia care nu se mai tremina si frigul care s-a instalat peste noapte... poate de la cartile pe care le citesc... sau de la sticla de vin rosu desfacuta azi... nu stiu si sincer nici nu-mi pasa prea mult... mi-e bine... iar frigul si ploaia nu fac decat sa ne adune pe amadoi sub paturi asa ca... nu are decat sa ploua in continuare... noi avem tot timpul din lume sa ne iubim. aaa... mi-a ramas melodia asta blocata in minte... nu tine neaparat de starea mea dar imi place vocea ei foarte mult.

it comes back to me... the memories

rasfoiam dimineata printre bloguri si am dat peste melodia asta... m-am trecutfiori pe sira spinarii si amintiri vechi au inceput sa se ingramadeasca in mintea mea... nu reusesc sa-mi aduc aminte nimic concret dar stiu ca am ascultat melodia asta cateva saptamani in sir... si Dovlecel, care era mereu acolo...

anything could happen

i like this song... makes me feel better

wake me up when...

Septembrie luni a fost... sunt vreo patru ani de atunci, cam de pe cand e si melodia lui Brenciu. Acum e doar septembrie... si e o zi de luni.

Aici anotimpurile merg cumva de-an-doaselea... toata vara nu a stiut decat sa ploua si temperaturile nu au trecut de 15 grade. Acum ca a venit toamna a inceput sa se incalzeasca... norocul nostru. Incepe sa ni se elibereze programul asa ca putem sa ne bucuram de noi si de toamna si de ultimele zvacniri ale florilor.
In seara asta o luna mare si rosie s-a gandit sa rasara... nu am vazut luna toata vara, din cauza norilor asa ca timp de 5 minute am stat in vantul racoros,am privit cum rasare luna si mi-am adus aminte de Nichita Stanescu... Anotimpul asta mereu imi aduce aminte de el, de poeziile pline de dragoste... de nisip, de marea pe care nu am reusit sa o vad anul acesta dar sper sa o vad in iarna (mereu mi-am dorit sa vad marea iarna, de pe inaltimile unor stanci... sa o vad zbuciumata, involburata, batuta de vant, sa-i simt toata maretia si puterea).
imi place toamna... e vremea cand ma inchid putin (sau mai mult) in mine si sa-i fac sufletului o evaluare... sa vad cat de multumita a fost, daca am ajuns unde imi dorem pana in momentul respectiv, unde am gresit si ce mai am de facut. (cam cum isi fac unii de anul nou dar la mine vine odata cu caderea frunzelor)
Anul acesta a fost cel mai greu din viata mea de adult dar si cel mai frumos din cati am trait noi ca si cuplu pana acum... Nu se poate sa fie bine pe toate planurile, si nu zic asta ca asa am auzit eu in nu mai stiu ce poveste ci pentru ca asa am trait pe pielea mea asa ca... Am invatat sa ma bucur de ceea ce primesc in fiecare zi si sa nu cad sub fiecare val care vine. Daca se intampla sa ma mai impiedic are cine sa ma sprijine...
Pana una alta... e septembrie si e luni...

un fel de... visare

mi-am dorit mult, mult sa merg in vacanta in Spania si pana la urma am fost :)). O saptamana cum nici nu ma asteptam... cea mai frumoasa vacanta de care am avut parte impreuna pana acum. Am reusit sa facem tot ce ne-am propus si chiar mai mult. Am vizitat locuri mai frumoase decat cele mai frumoase vise... am uitat putin de griji.
Imi place marea dar ador muntii... De data asta am putut sa colind in voie, sa vad lumea de sus, sa respir un aer mai curat. La 2000 de metri cerul se vede mai albastru, vantul bate mai cu putere... sufletul imi prinde aripi...
De data asta am stiut cum sa-mi formulez dorinta si am primit mai mult decat am sperat. Vara viitoare... vreau in Maroc :D. pana atunci am de bifat Scotia sau Irlanda :P.
Have a nice week! ;)

inima pamantului

Coboram scarile spre intuneric si simteam cum plamanii mei se contracta. Il tineam strans de mana pana am simtit ca mi-au amortit degetele... m-as fi cuibarit in bratele lui daca nu mi-ar fi fost frica ca o sa alunec si vom cadea amandoi. Dupa cateva minute de coborare in care am simtit ca cel mai negru cosmar al meu devine realiatate (sunt claustrofoba si am o problema cu coboratul scarilor) am ajuns intr-o zona alba, puternic luminata de proiectoare asezate in asa fel incat sa nu-mi pot da seama de unde vine lumina si ici colo lumina soarelui ajungea pana jos. Am simtit ca raman fara aer si picioarele vor inceta in orice moment sa-mi mai sustina greutatea.

In inima pamantului am gasit cel mai frumos lucru pe care l-am vazut in viata mea... nu prea reusesc sa gasesc cuvintele potrivite care ar putea descrie cata minunatie se afla acolo. M-am simtit ca si cum as fi intrat intr-o biserica... in fata mea se ridica o stalagmita ce infatisa statueta Maicii Domnului cu pruncul in brate... stalagtite ca niste candelabre albe coborau din tavan... un amestec de culori vii si un alb stalucitor... forme care te faceau sa te minunezi ca exista... Am ramas fara cuvinte in fata acestei minuni.
Natura s-a intrecut pe ea si a ridicat biserica celui care a creat-o... Cuvintele nu-mi vor ajunge niciodata sa pot sa descriu ce-am simtit.

summer...

bucatica asta de vara de care am parte acum mi-a facut un dor nebun de acei prieteni cu care mi-am pierdut cateva veri fantastice... mi-a facut dor de nopti in care ne aduman cu totii in Taverna, mi-a facut dor de taverna... de muzica... de vise... de mirosul de tei... de glume si multe multe nopti pierdute... mi-e dor de ei...

la vie en...

mi-am construit ca un zid in jurul meu si al lui si tot ce vine din afara noastra nu mai ajunge pana la mine... sau cel putin asta incerc sa fac. Cred ca daca m-as lasa in voia tuturor problemelor, daca mi-as lasa toti nervii sa umble nestingheriti si toate intamplarile sa-mi ajunga pana in suflet m-as prabusi sub povara lor si nu as mai fi in stare sa ma ridic.
Incerc sa fiu puternica pentru amandoi, sa zambesc si sa-l fac si pe el sa zambesca sau macar sa vada partea putin mai plina a paharului. Cine m-ar vedea ar spune ca sunt indiferenta, dar eu doar am ales sa fiu optimista si sa sper in mai bine in loc sa cad in prapastie.
Singurul care are parte de lacrimile mele e George, fratele meu care va deveni preot intr-o zi... cand vorbesc cu el imi permit sa plang daca simt ca nu mai pot, iar el stie mereu ce si cum sa-mi spuna sa ma aduca inapoi, sa-mi redea o raza de speranta. Are felul lui specific de a-mi spune ca va fi bine si pentru mine. Am ajuns sa cred ca va fi un preot bun, care va sti sa-i indrume pe cei care vor sa-l asculte.
Uneori mi-e frica de ziua in care zidul meu o sa se prabuseasca si ma vor ajunge toate din urma... incerc sa nu dau prea multa atentie acestui gand. Cand simt ca toate ma ajung din uram incep sa fredonez 'La vie en rose' si zambetul mi se aseaza din nou pe buze.

oooohhh fuck! when did life began to be that serious?
Stateam pe o banca in parc amandoi si ne intrebam mai in gluma, mai in serios cum de am ajuns in situatia in care suntem acum? Avem luni de zile in care ne chinuim cu niste acte, cu un sistem dat peste cap (englezesc, ca mai bine de atat nu pot spune) si cu niste oameni pe care ne este uneori peste putiinta sa-i intelegem.
Am ajuns amandoi la concluzia ca am primit ce am cerut, adica am ajuns in Anglia, doar ca acum ne dam seama ca nu asta am vrut, sau... cel putin nu asta vrem, nu de asta avem noi nevoie acum. Inca odata mi s-a demonstrat ca trebuie sa ai grija ce iti doresti ca s-ar putea sa se intample si atunci cand se intample sa nu fie ceea ce-ti doresti cu adevarat.
Parte buna la toata treaba asta e ca macar suntem impreuna. Ne avem unul pe altul sa ne tinem companie in toata nebuneala asta. In fiecare zi ii aduc aminte (si mie de altfel) ca scopul nostru este sa trecem cu bine de ziua respectiva, sa ajungem cu mintea limpede spre o noua zi (mai bine zis intregi la minte) si sa asteptam inca putin...

Nu cred ca as fi facut fata la toate de una singura... tot ce ma tine pe linia de plutire e faptul ca dimineata ma voi trezi in bratele lui si el imi va spune 'te iubesc'.