mi-am construit ca un zid in jurul meu si al lui si tot ce vine din afara noastra nu mai ajunge pana la mine... sau cel putin asta incerc sa fac. Cred ca daca m-as lasa in voia tuturor problemelor, daca mi-as lasa toti nervii sa umble nestingheriti si toate intamplarile sa-mi ajunga pana in suflet m-as prabusi sub povara lor si nu as mai fi in stare sa ma ridic.
Incerc sa fiu puternica pentru amandoi, sa zambesc si sa-l fac si pe el sa zambesca sau macar sa vada partea putin mai plina a paharului. Cine m-ar vedea ar spune ca sunt indiferenta, dar eu doar am ales sa fiu optimista si sa sper in mai bine in loc sa cad in prapastie.
Singurul care are parte de lacrimile mele e George, fratele meu care va deveni preot intr-o zi... cand vorbesc cu el imi permit sa plang daca simt ca nu mai pot, iar el stie mereu ce si cum sa-mi spuna sa ma aduca inapoi, sa-mi redea o raza de speranta. Are felul lui specific de a-mi spune ca va fi bine si pentru mine. Am ajuns sa cred ca va fi un preot bun, care va sti sa-i indrume pe cei care vor sa-l asculte.
Uneori mi-e frica de ziua in care zidul meu o sa se prabuseasca si ma vor ajunge toate din urma... incerc sa nu dau prea multa atentie acestui gand. Cand simt ca toate ma ajung din uram incep sa fredonez 'La vie en rose' si zambetul mi se aseaza din nou pe buze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu