over and over again

...de ceva timp mi se tot plimba prin minte melodia asta...

miss you

"Forgive my lips... they find joy in the most unusual places"

miss youre lips... miss youre kiss... miss youre voice calling my name... miss youre eyes... miss youre smile... miss every part of you

movie time ;)

de obicei nu ma uit la filme indiene... prea multe cantece, prea mult sincron si ma plictisesc repede. Sambata mi-a facut fratelu o vizita si din una in alta mi-a spus ca saptamana trecuta a vazut un film care l-a impresionat. stiind ca lui ii plac in general filmele indiene am fost putin reticenta la inceput dar pana la urma i-am dat o sansa.

Ghajini nu e nici pe departe un film tipic indian, binenteles nu-i lipsesc cantecele, dar acestea sunt doar 2 si ocupa foarte putin din film. povestea insa... este una impresionanta. Merita vazut!

Enjoy. [pt fete: nu uitati servetelele... s-ar putea sa se lase cu lacrimi:P]

super girls just fly

unde?

cauta-ma in asfintit... la capatul curcubeului... acolo ma cei gasi asteptand rasaritul... stange-ma in brate si alinta-ma, asa cum faci cu un bebe mic... am atata nevoie sa ma alinti, sa te joci in parul meu... sa ma saruti pe frunte... cat imi lipsesti... tu stii?
hai... nu sta acolo asa departe... eu sunt aici... intinde mana si ai sa ma simti... inchide ochii si ma vei vedea...
un vant rece imi spulbera gandurile... ploaia imi ingheata lacrimile... ia-ma in brate, acopera-mi ochii... prea multa lumina... nu mai suport!

panica in cer. sa fie oare dimineata?

e dimineata... un inger aflat la portile raiului incearca sa dea trezirea... dar vantul sufla prea tare iar vocea lui blanda nu se poate auzi pana jos... stratul de nori e prea gros si prea negru sa poata razbate ceva pana la oameni...
e necajit... ar fi vrut sa le aduca astazi oamenilor un zambet, sa le descreteasca putin fruntile pline de griji... din pacate nu poate... prea multa rautate, prea multa indiferenta... si el e doar un biet inger... e mult prea mult pentru puterile lui... nu poate lupta de unul singur cu asa ceva...
...s-a ghemuit intr-un colt... un firicel plapand incepuse sa se scurga din coltul ochiului abastru... o lacrima argintie isi croi drum pe fata alba ca portelanul... inca una, si inca una pana cand incepu sa planga in hohote... nu mai putea indura...
din lacrimile lui incepuse sa se cearna peste pamant o ploaie fina... norii s-au risipit putin si catev araze bolnave de soare au luminat pamantul...
... un curcubeu plapand si-a facut aparitia pe cer... era promisiunea ca intr-o zi lucrurile se vor schimba in bine... dar singurii care la-u vazut au fost copii deoarece ei inca mai poarte in ei bucatele din sufletul ingerilor... in ei a ramas speranta ca ziua de maine va fi mai frumoasa, va fi mai linistita, mai plina de soare...
...sus, ingerul inca plange... si plansul lui provoaca panica in imparatia cerurilor... vanturi reci matura tot si rascolesc pana si ultimul coltisor...

oare?

m-am saturat!!! am mai bine de o saptamana de cand nu am dormit si eu bine :|
de ce nu exista pentru ganduri un buton pe care sa scrie frumusel shut down? si atunci cand vrei sa te odihnesti pur si simplu sa apesi pe el, toate gandurile sa ia o pauza iar tu sa te poti odihni linistit?
ce prostii aberez =)))
o fi de la atata nesomn :|, sau poate nu... poate incep sa o iau razna. dar char nu mai pot. tocmai atunci cand pun capul pe perna si incerc sa adorm din minte rasar fel de fel de ganduri? tot felul de intrebari, imi fac o analiza amanuntita a celor intamplate peste zi si colac peste pupaza incep sa-mi urle prin minte si sa-mi faca haos replici pe care le-am trecut usor cu vederea, carora trebuia sa le fi raspuns intr-un alt fel... actiuni carora nu le-am dat importanta si care in intunericul camerei par altceva decat au fost la lumina zilei iar acum cer explicatii sau mai stiu eu ce :| intr-un cuvant tampenii... dar tampeniile astea nu ma lasa sa adorm... si in ritmul asta nu mai fac mult timp fata :|...

am incercat de toate: sa citesc, sa ascult muzica, sa scriu aici pe blog (in caiet nu mai pot scrie, mi s-a stricat stiloul :(( cred ca din cauza asta:|) nimic din toate astea nu par sa aiba nici un efect asupra mea...

un singur lucru m-ar linisti cu singuranta... [asta m-a linistit de fiecare data] : sa-mi spui o poveste... sa ma tii in brate, sa te joci in parul meu si sa-mi spui o poveste cu Feti-Frumosi si Ilene Cosanzene... o poveste in care totul e linistit si frumos... unde nu exista oameni rai, unde nu sunt piedici in calea iubirii, unde Fat -Frumos si printesa lui traiesc fericiti pana la adanci batranete... si toata lumea e fericita si nimeni nu plange, si... ce-i? macar povestile sa fie asa daca realitatea e cu totul pe dos.
dar tu esti atat de departe... :-<

...tot stau si ma intreb... vei fi vreodata constient de cat de mult te iubesc?
pe zi ce trece ma indoiesc de lucrul asta... si de-ai avea incredere macar cat o neghina in mine... :-<

as vrea sa pot vedea acum rasaritul de pe plaja... vantul rece si sarat sa se incalceasca in parul meu... sa miroase a frig, a apa si a sare... sa mi se umple bocancii cu nisip si sa ne tinem de mana... sa fiu atat de inghetata incat sa nu mai simt nimic altceva decat mana ta care sa fie inca calda, doar atunci as reusi sa-mi golesc mintea de orice gand... si valurile sa se sparga zbuciumate de mal... dar eu visez cu ochii deschisi pentru ca atunci cand ii inchid de fapt totul se transforma intr-un cosmar :|...


am nevoie sa ma tii in brate si sa-mi soptesti ca totul va fi bine... chiar daca nici unul din noi nu stie daca intradevar asa va fi... oare va fi si bine?...

asa o fi iubirea?

de pe blogul lui Tudor Chirila am luat urmatorul citat :

"Secretul este sa iubesti un om pentru tot ce nu iti poate oferi. De-abia atunci nu te vei iubi pe tine in el. De-abia atunci el nu-ti va fi oglinda si vei privi cu adevarat in sufletul lui. Da, sunt neputincios, caci niciodata n-am stiut sa sparg oglinzi. Mi-a fost teama c-am sa ma omor."

am simtit nevoia sa postez si eu aceste cateva randuri... de ce? pentru ca mi se par atat de adevarate... :-<

ce-a mai ramas

au inceput din nou ploile in iasi... sufletul mi se dezintegreaza ca o frunza galbena peste care picura cerul... de-ar fi ceata... nu s-ar mai deslusi nimic, si ar fi mult mai bine... ma izbeste tot ce vad in strada, o realitate diforma care ma ingrozeste... ma dor ochii si nu-i pot ridica din paman, sau nu vreau sa-i mai ridic... si pentru ce as face-o? nu-i nimic care sa merite vazut...
...doar frunzele moarte si ude in care imi afund bocancii... imi place sa le rascolesc, sa le sfasii... ma simt de parca m-as rascoli pe mine, de parca din mine as rupe... din camd in cand ma aplec si mai culeg cate una care pare colorata altfel... o arunc repede...ce sa fac cu ea? aceleasi intrebari mi le pun si despre mine. ce sa fac cu bucatile astea de suflet care atarna? sa le mai car dupa mine? sa incerc sa le pun la loc? asta nu se poate, s-au dezintegrat deja... nu se mai potrivesc in locul unde stateau odata. doar daca le gasesc un alt locusor... sa le pastrez?... cum sa le arunc? ca doar sunt ale mele, sunt bucati din mine...

...si ma ploua... picaturile reci mi-au ajuns pana la piele... bate un vant aspru si simt cum ma ustura pielea... asta inseamna ca sunt inca vie nu? ...mai bine n-as mai fi :|... prea m-am saturat de tot :|...

...de ce tot timpul problemele vin buluc... daca m-ar fi lovit dintr-o singura parte ar fi fost ok, as fi putut face fata... dar cand vin de peste tot? cum sa o mai scot la capat?...

...mi-ar placea sa am destul curaj si sa ma asez langa baietii care canta in pasajul din Piata Unirii... sa stau pur si simplu sa-i ascult... fara sa vad nimic altceva in jurul meu... doar notele muzicale, sunetul chitarilor si vocea chelului care e de-a dreptul fantastica... de cate ori cobor in timpul amiezii de la facultate imi fac drum prin pasaj doar ca sa-i ascult, macar pentru 1-2 min cat dureaza sa traversez pasajul... la ora asta tarzie mi-ar placea la nebunie sa pot sa-i ascult.

inregistrarea asta nu-i asa grozava... trebuie sa-i asculti pe viu sa poti intelege de ce-mi plac atat de mult...

Diana, hai ca am nevoie de ajutor!

Aveam mai bine de 13 ore de cand patrulam aproape incontinuu. Singurele opriri erau cele de la cabinet cand duceam cate un pacient iar in timp ce ne ocupam acolo de el mai schimbam 1 vorba 2 cu medicii si rezidetii de acolo (nu de alta dar ne vedem doar 1 data pe an cu totii si trebuie sa recuperam ;)) ). intr-un sfarsit in cort un pat liber... bucuroase nevoie mare eu si dovlecel am zis sa-l impartim pentru cateva minute cat sa ne dezamortim picioarele... cum am pus capul jos insa m-a luat somnul instant :|,noroc ca am colegi grijulii care atunci cand am inceput sa tremur din toate incheieturile m-au invelit in paturi pana m-am linistit.

Adormisem si deja incepusem sa visez cand aud deodata strigandu-se din usa cortului:
-Diana, te rog trezeste-te ca avem o posedata si am nevoie de ajutor!
-:|.

nu-mi aduc aminte cand am sarit din paturi, nu stiu unde era femeia aia... tot ce-mi amintesc pana sa mi se rupa iar firul era ca ma luptam cu ea sa reusim sa o inchinam la Sfanta si cu toate ca o tineam vreo 4 voluntari si inca vreo 3 jandarmi cu greu reuseam sa-i facem fata. Dupa ce am dus-o putin mai departe de sfintele Moaste am inceput sa tremur ingrozitor si urmatorul lucru de care imi amintesc e ca eram in cabinet si una din rezidentele care are grija de noi ma intreba daca prefer sa mi se faca o injectie sau vreau o perfuzie cu glucoza si calciu. Binenteles ca am ales injectia, am crezut ca scap mai usor, dar imediat am regretat alegerea... numai cand am vazut seringa aia imensa cu un ac pe masura mi-a stat inima in loc... daca nu m-as fi simtit de parca tocmai m-as fi coborat dintr-un carusel m-as fi ridicat de pe pat si as fi luat-o la fuga :|. Trebuie sa recunosc k mi-a prins foarte bine, altfel in mai putin de jumatate de ora as fi ajuns cu siguranta in grija celor de la ambulanta si prefer sa ma stiu ingrijita de prieteni decat de necunoscuti. Oricum Camelia e o scumpa, aproape ca n-am simtit nimic.


(dupa un cocktail de vitamine, glucoza si calciu:>)

pana sa-mi revin eu si sa ma ridic din pat in cabinet au mai venit cativa din colegii mei si au inceput rezidentii sa faca glume si sa le spuna povesti cu oameni posedati. Baietii, fiind la primul caz de acesta s-au ingalbenit de frica =)), cred ca mai aveau putin si faceau pe ei si pur si simplu refuzau sa mai iasa din cabinet. Pe mine si pe Dovlecel astfel de povesti nu ne mai impresioneaza, am vazut destule de cand patrulam aici asa ca...