De cate ori mi se face dor de Romania imi vine in minte acelasi lucru: cum de am ajuns sa plec?
Am crescut cu Memorialul Durerii! Stateam treaza pana spre miezul noptii si ascultam ororile traite de oameni care au indraznit sa fie altfel, sa spere la mai bine, la libertate si intelepciune. Istorisiri prea crude pentru urechile mele de copil, pline de speranta ca daca ei au suferit atat altii vor invata ceva din asta si lucrurile vor merge spre mai bine. Mai tarziu am urmarit an de an documentare despre revolutie, aceeasi poveste. Ni s-a spus de mici ca noi, cei din '89 suntem copii revolutiei, ca sta in mainile noastre sa schimbam lumea. Noi am crescut mari, am devenit indiferenti... ne-a trecut viata (inca mai suntem aproape adolescenti, dar nu asta e ideea) fara sa avem cel mai mic impuls de a pune in aplicare sarcina care ne-au dat-o cei dinaintea noastra.
Astazi prea putini mai lupta pentru idealuri inalte. In reviste, ziare, de TV nici nu mai are rost sa deschid subiectul vezi promovate numai panarame, oameni fara nici o scoala, fara coloana vertebrala, fara sa stie macar a vorbi romaneste.
In trecut s-a luptat ca sa fim liberi. Libertate am primit! Sa ajungem in ziua de azi sa fim sclavii altora. Mai bine eram sclavii nostri.
Si acum cine citeste va zice ca m-am gasit eu aia care am plecat sa vorbesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu