abia imi treminasem de prins hamul... toto si radu, baietii de la salvamont imi prindeau carabinele si ma instruiau... din pacate gandul meu era mult prea departe...
acum nu mult timp visam sa ma arunc in gol... si cand a venit vremea sa o fac pe bune m-am speriat... acum un an nu mi-ar fi pasat, as fi zambit si nu m-as fi gandit la consecinte...
undeva putin mai departe, de cealalta parte a stancilor era radu... si mi se parea ca sunt km pana la el... in acele clipe simteam ca am nevoie sa ma tina in brate si sa-mi spuna ca eu pot... si atunci as fi fost intradevar sigura pe mine... atunci as fi stiut ca sunt in stare de orice...
primul instinct a fost sa ma desfac de hamuri si sa plec dar a avut cineva grija sa ma incapataneze... inca nu am invatat ca nu trebuie sa raspund la toate provocarile, ca nu tot e constructiv pentru mine, ca unele limite trebuie sa mi le stabilesc fara sa testez pana unde pot merge sau nu...
m-am asezat pe marginea stancii, bine prinsa in corzi si ma gandeam ca niciodata nu o sa fiu in stare sa ma arunc in gol fara sa stiu ca e sigur... de asta am avut nevoie sa-mi dau seama ca-mi iubesc viata, acum mai mult ca niciodata, acum cand il am pe radu langa mine si absolut nimic nu mi se mai pare in zadar...
ma hotarasem ca pot sa o fac si pe asta... m-am mai uitat odata la cer... avea din nou culoarea ochilor lui... cand mi-am intors privirea am ametit si in loc sa sar am cazut... a durat mai putin de 10 secunde si singurul lucru la care m-am putut gandi a fost ca el, de pe partea cealalta a stancii s-a speriat ingrozitor...
ajunsa jos stiam ca ma doare... dar am invatat ca uneori trebuie sa spun si nu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu